Azi este o zi ca oricare alta la mine la serviciu. Vin pe 8 in toate zilele, chiar daca am ore sau nu, caci pot sa lucrez linistita la lectiile mele (acasa as fi dormit orele astea!!!). Ma plimb pe un anume coridor in pauze, caci sunt de serviciu in fiecare zi pe acelasi. Exista o exceptie - ziua de vineri, exceptie care mai mult ma enerveaza, decat sa imi ofere vreun sentiment de usurare. Clasa mea, boboci, sunt rezidenti problematici in aceasta parte a scolii si fie ca vreau, fie ca nu, primesc mereu cate un mesaj gen: “diriga, e bai!”. Normal ca si eu ma bag in seama si merg pe la 12 sau pe la 13 sa vad care mi-au fugit de la ultimele ore si imediat sun parintii. Acestia exasperati (poate chiar enervati ca de ce ii implic in educatia copiilor lor) incearca sa-si exercite autoritatea palida sau de cele mai multe ori inexistenta, fiecare in felul lui, iar eu urmaresc zilnic daca rezulatele lor (si implicit ale mele) au termen de valabilitate scurt sau lung. Imi petrec atat de mult timp cu situatiile dureroase, incat uit sa mai stau si sa-i mai ascult si pe ceilalti micuti si draguti, si am niste micuti si asa de draguti!!!
Azi insa s-a decis seful meu sa se joace cu mine. Plictisul e mare, nu-si gaseste un adversar intelectual pe masura si se porneste in cautare de victime. Bine, daca si cad in plasa lui, fara ca el sa se deplaseze, cu atat mai bine – asta este referire clara la mine. Intru in cabinetul directorului adjunct cu niste dosare ce contin declaratii si referate cu investigatii pentru intrunirea urmatoarei comisii de disciplina. Da, la acea comisie vor fi prezenti si copii din clasa mea. Ma intreaba: “Ai ora?”, “Nu”, zic eu. “Atunci stai jos”, zice. Si asa a inceput un monolog luuung, o intreaga poveste despre un fost coleg de-al lui, doctor in matematica, care murise recent. Initial, si spre rusinea mea, prea mult timp, am crezut ca omul are nevoie sa povesteasca cu cineva; parea rapus de ganduri triste, naluci nostalgice. Aflu despre familia omului in discutie, despre nevoile intelectuale osandite la nesatisfactie ce le avusese in timpul regimului comunist, despre curajul si indarjirea aceluiasi geniu spre momentul in care isi sustine lucrarea de doctorat pe functii sprai, (le spune sefu) si incep din tonalitatea vocii, cat si a selectiei de limbaj sa pricep si subtextul: “dar tu si asa nu intelegi despre ce vorbesc eu, si nu ai auzit niciodata de astfel de functii si nu vei fi niciodata capabila sa le intelegi” (parafrazez eu ce-a spus el, aproximativ asa). Ma gandesc cateva secunde daca sa mai stau sau daca sa ma ridic (alta dilema, fie nervoasa, fie demna) dar, prefer sa raman, caci sunt prin definitia profesiei mele o masochista si o sadica in devenire (iar el ma poate invata foarte multe despre asta, caci fiind spre pensionare, are muuulti ani in spate de experienta). Ajunge in sfarsit unde dorea sa ajunga, de aproape un sfert de ora, dupa construirea unui act de-a dreptul dramatic, superb si complex, la o experienta de succes a omul respectiv, cand doctor deja, este invitat in Germania sa predea matematica la nivel universitar, insa nu stia nici germana, nici engleza. Ambitios si mai ales inteligent (un adevarat intelectual, carevasazica) se decide sa studieze ambele limbi, in paralel cu doi instructori (le-as zice profesori, dar ma tem ca as iesi din raza semantica indusa si propusa de seful meu). Se pare ca intreaga stradanie i-a luat sase luni din viata, dar le-a invatat pe ambele. Parafrazez din nou: “caci era un om destept si ca sa inveti o limba straina nu ai nevoie decat de 6 luni, nu de 12 ani cat iti propune ministerul educatiei, sau/si de 4, universitari, ca sa-ti mai iei si licenta in asa ceva”. Așa că stăteam acolo fiind destul de sigura de mesajul transmis și de faptul că el insinua categoric cât de inferioara ii sunt, că dacă vrea să învețe limba engleză și chiar sa predea, el ar avea nevoie de 6 luni pentru perfectionare. Dar a fost atât de subtil, si atat de pozitiv in atitudinea-i, dorind bineinteles să se asigure că isi bate joc de mine, intr-un mod sigur, dar intelectual, si eu sa nu ma prind (ca-s muiere tanara si proasta). L-am lasat sa se simta bine. Nu pentru ca eram socata si ma lasase fara cuvinte, ci pentru ca eu nu am ajuns la nivelul intelectual necesar. Ma gandeam sa-i spun sa ma astepte, dar conform prognozei domnului, eu nu cred ca voi ajunge vreodata acolo. I-am dorit , in final, sa aiba o zi buna, am precizat ca am avut parte de o conversație interesantă (aici am fost un pic ironica, caci numai conversatie nu a fost), m-am ridicat, m-am dus la ușă și am spus ... ah, ar fi trebuit să-mi fi văzut fața mea topita ... am spus “Mulțumesc pentru această discuție edificatoare si angajanta!” S-a uitat lung dupa mine. 
M-am dus la calculator, caci eram sigura ca functiile sprai sunt defapt spray ... și am avut dreptate, dar el poate să învețe engleză, să învețe cu adevarat engleză în șase luni! Fucking bastard! Si ziua voastra cum a fost ...?

ok. eu am serioase dubii ca traiesc o normalitate, sau mai bine spus ca eu sunt o normalitate, whatever that is. hai sa o incadram in that thing we call common sense, adica ceea ce este moral, logic, de bun simt etc. adica eu chiar incep sa cred - fara sa glumesc acum, desi recunosc ca nu folosesc tonul potrivit - ca eu chiar nu functionez conform normelor de producere. acum doua zile ma abordeaza o colega, dorind sa puna o pila (citat exact). are un elev la noi la scoala, o progenitura a unor cunostinte, care a ramas repetent le engleza in trecutul lui obscur si nu stiu la ce alta scoala, si acum este, din nou, corigent la engleza, adica la mine, pe sem I. initial dorise sa ii schimb media. dar nu a indraznit sa-mi spuna in fata (eu asta stiu din alte surse). imi cere insa sfatul: ce trebuie sa faca acest copil sa treaca la engleza in sem II. Si eu ii spun ca lipseste de la ore si ca nu are nici macar un caiet (seriously now, nu stiu cand am inceput sa trec elevi doar pt ca au un caiet, si nici nu mai vad relevanta unui caiet de notite, decat ca dovada ca-mi fac eu treaba, nu ca mijloc de studiu pentru elevi). de asemenea ii spun de fisele de lucru si proiecte de vocabular. da ... in urma privirii contrariate (cred ca nu se astepta efectiv sa-i spun ce trebuie sa faca copilul, ci era de ajuns pachetul de cafea ce mi l-a aruncat in brate, pe agenda, ca sa-i dau cinci) ii spun ca ii voi da eu ei detaliile. astazi, ma prinde pe coridoare, dupa ce am iesit de la o noua luuuuunga comisie de disciplina, sa-mi aminteasca de promisiunea ce i-am facut-o. ii dau numele a doi elevi, colegi cu vlastarul in discutie, de la care poate face rost de caiete ordonate si complete. ma duc in cabinetul meu, unde scot la imprimanta toate fisele ce le-am lucrat pe aceasta clasa, le deosebesc cu markere colorate si post-ituri cu detalii, le pun in folii si apoi intr-un dosar. Ma duc inapoi in cabinetul colegei unde incep sa-i explic ce-i cu acest dosar (cum ca nu ma astept sa-l faca acum in o zi doua, ci chiar din contra e pe tot semestrul ... numai sa invete si sa inteleaga!!). Privirea ei imi amintea de elevi: ochii aia mari, contrariati ca-i pun la munca, ca le dau de lucru, ca eu chiar le dau de lucru, ca de ce le dau, dar chiar trebuie, dar chiar trebuie tot?!?!?! Si-mi spune: Pai, el n-o sa faca! Eu - cateva secunde de "oare am auzit bine?" si apoi tot eu ma calmez: Pai, asta e atunci. Si ies gandidu-ma la ora ce eu am pierdut-o, din timpul meu, pentru acest copil, sa-i fac portofoliu, ma gandesc la faptul ca de trei zile imi tot promit ca ma duc in concediu medical si ma internez pentru gastrita, ca nu ma mai ajuta nexium 40!!! Dar ultimul gand ce persista e ca am avut aceasta experienta cu o profesoara, cu o colega, care a manjit de fata cu mine si de fata cu ea insasi propria ei meserie. si a fost normal. si pentru ea este normal. si pentru mine ... nu. si ma gandesc ca eu nu sunt normala, ca sunt o curiozitate si nu am ce cauta pe aceasta planeta. ca nu ar trebui sa exist. pentru ca eu nu vreau si aleg zilnic sa nu exist in normalitatea ei.